13 pt anul III

Acest post va fi dedicat inca o data planurilor. Imi place sa fac planuri, desi nu indeplinesc nici jumatate din ele. Acum am o gramada pentru anul acesta. Anul III la Jurnalism. Nu credeam ca voi spune asta vreodata, dar sunt mandra ca am incheiat 2 ani la FJSC. Si fara restante. Doar cu un gust amar. Lasand toate relele in urma, si privind per total, nu am de ce sa nu fiu mandra. Admiterea a fost mai grea decat anul asta, si mai usoara decat acum 4 ani. Am fost laudati dupa examen ca vai ce mici genii suntem, de vreme ce am intrat. Treptele de la Leu...aceleasi trepte pe care am pasit cu sentimente diferite. In iulie 2005 cu inima cat un purice, gandindu-ma: oare voi intra la aceasta minunata facultate? Pe 31 august, in ziua admiterii, cu emotii si tremurici, visandu-ma studenta aici. Peste 2 luni, paseam foarte sictirita. Cum va fi acum, pe 1 oct 2007?

In ordinea prioritatilor si entuziasmului, ar urma:

1. Luarea examenului de tehnica fotografica, cu o nota astfel incat sa nu urlu de furie ca m-a luat cutarica

2. Cursul de grafica avansati prin iarna

3. Un job ca grafician si/sau fotograf ("ca ga" nu-i cacofonie)

4. Licenta (mama ei)

5. Sa incept rusa

6. Echitatie, fitness, inot

7. Sa evadez cate un weekend prin tara, cu Buburuza

8. Sa-mi aduc pianul inapoi acasa si ... sa ma reapuc de acorduri la 4 maini

9. Sa-mi iau mobil cu clapa (fitze)

10. Sa mai ajung si pe la facultate, from time to time.

11. Vara urmatoare, sa zbor spre Canada, unde ma asteapta un training de pregatire profesionala

12. Sa vizitez Sankt Petersburg si Moscova, sa vizionez o piesa la Balsoi, sa particip la un spectacol de patinaj, si sa ascult vioara in opera ruseasca.

13. Sa-mi inving fobia de avion.

Observ ca am pus facultatea pe locul 10. Deja intuiesc cum voi pasi pe treptele de la Leu peste 2 saptamani. As vrea sa inchid ochii acum si sa ma trezesc peste 2 luni, deja la un birou, cu examenul luat la foto, cunoscand toate tainele graficii, cu un sfert de licenta scrisa, cu 1 kg mai putin.

Ziua ideala? Poate fi oricum, atat timp cat as face toate lucurile la care nu am acces acum...din lipsa de timp sau..de vointa.

E o melodie draguta de la Depeche Mode: "Dream on..."

What if...if not this?

Ma cam bantuie intrebarea asta de cand am inceput cursul de foto. Vad ca viata mea a luat o intorsatura extrem de interesanta de cand cu grafica si fotografia. Lucruri surprinzatoare si frumoase au survenit in urma efortului meu, dar si oameni neasteptati au dat buzna in spatiul meu intim. But I don't mind cause I like them to bump into ... me.

Probabil mi s-a cam secat stratul de fitze aparut dupa examenul de la grafica publicitara si am inceput sa gandesc realist. Sa vad cat ma tine. Si cat timp ma tine, ma tot intreb: daca nu as fi facut grafica si fotografie, ce altceva as fi facut? Pentru ca pana acum un minut nu ma vedeam facand altceva si eram perfect convinsa ca sunt potrivita numai acestui domeniu. Nimic mai gresit.

Si am ajuns la o concluzie. Daca m-as fi nascut a doua oara si nu as mai fi ales grafica si foto, as fi fost violonista. Si pe masura ce se cuibareste aceasta imagine (cu mine si o vioara) in minte, incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult. Daca ma mai gandesc mult, as sfarsi indragostindu-ma de aceasta noua poza. Daca exista in viata ceva sa regret pana la lacrimi este faptul ca am avut o mama mult prea balanda cu mine si nu m-a obligat sa fac niste lucruri la vremea aceea. Mama m-a pus pe gheata cu patinele la 4 ani. Iar eu in loc sa apreciez sansa care mi se oferea, ce am facut? Am inceput sa plang si lacrimile imi ingheteau pe obraz. Si mama a luat copilul amarat din mijlocul patinoarului si l-a dus acasa, la joaca. De ce nu m-a obligat sa patinez la 4 ani?? De ce a cedat lacrimilor mele de copil rasfatat? M-am reapucat singura la 17 ani. Prea tarziu... Iubesc patinajul si am crescut cu ochii si inima in campionatele mondiale si olimpice, sustinandu-mi rusii pana la epuizare. Pe Alexei Yagudin l-a pus maica-sa pe gheata la 4 ani. Pe Evgheni Plushenko la fel. Dar eu am urlat si am plans, in loc sa practic sportul pe care il iubesc atat de mult.

Al doilea lucru pe care il regret nespus este faptul ca am avut pian. Pianina, ma rog. In casa, in sufragerie, profesoara la dispozitie, si carti cu acorduri si concerte. Notele le-am invatat, incepusem chiar in forta, adoram sunetele care ieseau de sub degetele mele vioaie atingang clapele. M-au filmat cand am cantat singura "Pisicuta", si era destul de grea melodia. Am cantat cu mama la 4 maini niste acorduri sublime. Dar dupa 4 luni, copilul s-a plictisit si a renuntat. Nu avea 4 ani, ci 14. Cate palme nu mi-as da acum?!

De aceea am jurat ca nu voi mai lasa sa-mi scape urmatoarea sansa, daca Dumnezeu mi-ar mai da-o. Dupa ani de zile de cautari, am gasit flacara aprinsa iar. Si nu am de gand sa o las sa se stinga cum am facut atunci, din frica, din lasitate, din prea mult rasfat, sau din comoditate. Si oricat de greu mi-ar fi, nu e imposibil pentru mine. Nimic nu e imposibil pentru mine.

Ce as fi facut daca nu faceam grafica si foto? Pian sau vioara. Sau patinaj. Sau toate 3. Si exista momente cand imi doresc sa se fi intamplat asa...ca in vis.

Piel morena

Inca o zi si am zburat.. La propriu, spre tara petrecerilor si dansului. Dar inainte, voi poposi la Milano sa vizitez ce nu am apucat acum 2 ani...si sper sa nu mai prind cozi kilometrice la Santa Maria del Grazie si sa pot spune si eu in sfarsit ca am obosit in capitala bunastarii si a modernitatii. Apoi here I come Barcelona, orasul pentru care inima mea bate cu fiecare minut. Voi lua harta si voi rebate la picior toate cotloanele si coltisoarele atat de bine cunoscute. Incredibil cum simpla amintire a ceea ce inseamna Barcelona imi trezeste pasiuni demult apuse, visurile de pe manualele de spaniola de la Insitutul Cervantes, goluri in stomac de la avion, ritmurile de flamenco, gustul dulce acrisor al Sangriei, amintirea arhitecturii lui Gaudi, pictura lui El Greco si Velasquez, briza pe care o aduce marea in portul Vell...si spiritul latin cel mai conturat la spanioli. Ma duc in tara unde veselia este la ordinea zilei, mancarea nesanatoasa la miezul noptii, jocul si bantzuiala, vorbaria lunga, si pentru orice se gaseste un motiv de "fiesta". Acolo sper sa-mi readuc aminte ce este viata in realitate, cum se pronunta "j"(adica h) din amigdale, cheful de voie buna, cum sa intrerup interlocutorii cand vorbesc ca sa le arat ca sunt de-a lor, cum sa palavragesc cu voce tare pana ragusesc ca nu cumva sa fiu acoperita....cum sa nu zic "porfavor" cand cer ceva, si cum sa ma distrez la maxim.

Insa aduc ceva din noua mea viata: toy-ul cu care o sa imortalizez acele clipe latine pe monitorul laptopului meu.

O sa...o sa...o sa...fie maginific. O sa-mi revina mintea la cap (sau nu), ma intorc cu forte proaspete sau cu noi nebuneli.

Si o sa va aduc o lumina in privire, vise si sperante, racoarea unei nopti sub stele, un cantec de pasiune si nisip mediteranean, un vers cu plaje si palmieri, un vis de vara care inlatura tristetea si readuce calmul...iar ca bonus un strop de pasiune care sa va agite putin vietile si sa scoatem rutina de cosmar...o sa va aduc tot ce m-au invatat spaniolii ca exista ca sa traiesti intr-o permanenta fiesta.

Lume, lume...

Din data de 20.08 va recomand un repaus pe blogul www.rayito-de-luna.blogspot.com , care sper sa trezeasca in voi emotiile pe care fotografia si grafica le-au trezit in mine. Pana si o albinuta pe o floare este minunata, daca stii cum sa o privesti. Asa ca ....enjoy si astept critici "constructive" :P

Montagne russe

Ma descopar pe zi ce trece si ma uimesc pe zi ce trece. Azi nu mai simt ca ieri, si maine poate e prea tarziu. Dimineata totul e nou si noaptea deja e istorie. Aflu ce se gaseste in mine si imi este teama de mine. Am aflat ca pot muta muntii daca vreau. Dar de ce nu vreau? Am aflat ca pot sa ordon inimii, de ce nu o fac? Am descoperit ca imi place sa traiesc pe muchie de cutit, montagne russe-ul zboara pe sine, de ce nu vreau sa il opresc? Si cine zice ca "asta e interzis, nu ai voie", daca eu sunt atrasa de lucrurile interzise?

I am not a girl, not yet a woman. Plutesc pe aripile unui vis care ma secera ca un cutit si totusi continui sa il caut. Ai grija ce iti doresti, ca se poate indeplini. Si nu easy stuff like: vreau o masina, un laptop, un boyfriend, un job bine platit, un concediu in Tahiti, sau sa iau licenta cu 10. Sa-ti fie frica atunci cand incepi sa-ti doresti inauntrul tau si nu recunosti, decat cand e prea tarziu. Acum gust senzatia de prea tarziu; este dulce amaruie. Mi l-am dorit, am alergat spre el, il am, imi taie respiratia, e interzis...They are "the others".

And the rest it's just fotograpfy...

Mica bijuterie medievala

Toarna cu galeata si gandurile mi se impleticesc in minte. Stropii grei de ploaie care cad zgomotos pe geam imi amintesc de frigul si de umezeala traita in Sighisoara. Cand iesi din camera dornic de vizitat, cu mii de planuri si de harti in minte, si te prinde ploaia exact in drum spre Biserica din Deal... o placere pe care nu banuisem sa o experimentez vreodata. Dar iata ca am batut stradutele din Cetate la picior, cu adidasii mei verzi imibibati de balti si de noroi, cu apa care curgea siroaie pe sub maneca dreapta a canadianei care se vroia impermeabila (doar se vroia), cu baticutul ud fleasca menit sa-mi apere capul de o posibila meningita, si cu cracul drept al jeansilor ud pana in fundul tesaturii. Asa am trecut pe langa Turnul Macelarilor, Turnul Cositarilor, Turnul cu Ceas, in acest fel am urcat cu chiu cu vai pana la Biserica din Deal si cand am ajuns gafaind ni s-a spus: s-a inchis la 5. Era 5.05.

Nu mai conteaza ca in Cetate o ciorbita de vacuta ajungea la 165 mii sau un platou de porc la 260 mii. Nu mai conteaza ploaia de sambata care ne-a tinut in camera si ne-a facut cina niste cereale Nesquik si Discovery pana la 1 dimineata. Nu mai conteaza ca jeansii mei nu s-au uscat in 24 ore si duminica era frig si inchis, iar eu nu aveam decat o pereche de pantaloni scurti. Chiar m-am simtit "special" in pantaloni scurti si canadiana:) Conteaza doar ca m-am intors cu cateva sute de ani inapoi si am patruns intr-un orasel medieval, locuit de oameni moderni.

Sighisoara m-a facut sa-mi intaresc parerile despre Ardeal si sa -mi doresc din ce in ce mai mult sa locuiesc acolo. Sila pe care mi-o fac capitala si oamenii de aici imi creste asemenea tensiunii. Fiecare locusor nou explorat in Transilvania este ca si cum as descoperi un cufar cu comori pe fundul marii. Ce tara frumusica avem si cum ii taiem padurile sa ne facem vile si Mall-uri, cum inlaturam parcurile pentru a construi parcari pline de esapament, cum ne batem joc de casa in care traim... Trist nu?

California Dreamin' (visul ca orasul meu sa arate vreodata ca in imagine)

Majoritatea jurnalistilor care scriu si texte de opinie sau reportaje nu pot fi obiectivi si isi intituleaza unele creatii "Nu am sa uit niciodata vara / iarna / ziua / clipa aceea cand...". Eu nu doresc sa fiu jurnalista, dar daca soarta ma va duce in acea directie, voi scrie neaparat un articol intitulat exact asa. Este visul oricarui publicist, sa-i apara sentimentele tiparite pe o pagina de ziar.

Voi scrie despre drumul meu zilnic spre birou. Nu am sa uit niciodata acest drum presarat cu injuraturi, claxoane, caldura sufocanta si senzatii de lesin. Si ca textul de opinie sa fie complet, voi avea grija ca detaliile specifice reportajului sa nu lipseasca. Detalii de atmosfera, adica. Si voi pune accentul pe cele 3 siruri supraaglomerate de masini si trolee, soferi "profesionisti" care isi omoara motoarele prin calcarea accelearatiei in mod abuziv, chiar daca semaforul este rosu si inainteaza doar jumatate de metru. Pot spune ca eu inhalez bine mersi gazul provenit din esapamentele acelor domni generosi.

Mai ales ca acum este iunie, este doar inceputul unei veri infernale. Am auzit ca Romania trece printr-in val de canicula venit din nordul Africii, cu temperaturi intre 35 si 38 grade. Jucaria mea nu dispune de aer conditionat, fiind cel mai ieftin si prost echipat Matiz din lume. Pur si simplu fierb in el si blestem faptul ca stau la mama naibii in afara Bucurestiului si ca am nevoie de natura dependentei de el.

Da, asta e Colentina in fiecare dimineata. Nu conteaza cat de devreme sau tarziu te trezesti, este moarte de om. Macar de-ar fi atat, dar taman vara se apuca dragii nostri conducatori si ciubucari sa aseze utilajele de asfaltat in mijlocul strazilor. Pana in iunie isi numara veniturile din licitatiile "foarte corecte" si semneaza intruna contracte cu firme de asfaltat, care sunt 3, si toate facand parte din grupurile politicienilor "cei pururea saraci si cinstiti".

Probabil va fi cel mai subiectiv text de opinie din istoria jurnalismului, incarcat cu puternice semnificatii semiotice si conotatii negative. Insa promit ca dupa ce ma descarc in cateva articole de opinie de tot ce ma apasa si ma agaseaza, voi face tot posibilul sa separ faptele de pareri. Oricum, meseria de copywriter si cea de ziarist se pupa destul de des. Tot in serviciul comunicarii de masa ma situez...